Ne este cunoscută tuturor explozia de bucurie care însoţeşte slujba Învierii Mântuitorului în bisericile ortodoxe, precum şi atmosfera generală de bucurie a credincioşilor ortodocşi din zilele de Paşti şi din întreaga Săptămână Luminată. La utrenia Învierii cântăm cu entuziasm:
„Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer , Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă“.[1]
De la Paşti până la Sărbătoarea Înălţării ne salutăm cu cuvintele: „Hristos a înviat!”, primind răspunsul: „Adevăr a înviat!”. De asemenea, de fiecare dată când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, reactualizăm şi Învierea Mântuitorului, prilej care ne face să ne bucurăm. Ne este cunoscută bucuria cu care Sf. Serafim de Sarov îi întâmpina pe oameni şi salutul pe care li-l adresa în tot timpul anului: „Hristos a înviat, bucuria mea!”
Dracii cred şi se cutremură. Cred că Dumnezeu e puternic. Dar nu se întâmplă cu ei ceea ce exprimăm spunând: „Cred într-unul Dumnezeu”. Ce înseamnă aceasta? Această propoziţie a apărut într-un cadru baptismal. Toate simbolurile de credinţă sunt baptismale, au apărut în legătură cu botezul. Botezul era pentru primii creştini o experienţă unică. Cel ce se boteza trecea printr-o moarte şi învia la o viaţă. Murea şi învia. Spunând că murea, înseamnă că nu se putea baza pe existenţa sa biologică. Când trăiesc biologic şi îmi întemeiez existenţa pe existenţa biologică, atunci trăiesc biologic. Dar când mor? Cu botezul omul este chemat să nu se întemeieze pe existenţa biologică, care cuprinde moartea şi e deci o existenţă mincinoasă. Cu botezul botezatul spunea că nu aceasta e baza existenţei mele. Moare cu Hristos şi înviază cu El, adică îşi întemeiază existenţa lui pe Învierea lui Hristos. Când am hotărât deci să mor cu Hristos şi să înviez cu El, atunci fac pasul credinţei. Trăiesc în Hristos. Nu mai trăiesc eu ci trăieşte Hristos în mine. Ca bază a existenţei mele nu mai consider existenţa biologică pe care mi-au dat-o părinţii, ci consider ca bază existenţa ce mi-o dă Hristos.
Acest pas îl face omul; de la existenţa biologică la integrarea în trupul lui Hristos. Acesta e pasul credinţei. Analizat înseamnă că cea ce-mi oferă Hristos, acesta e viaţa, ipostasul meu. Ce-mi oferă însă? Promisiunea că şi eu o să înviez într-o zi cu El, că moartea a fost biruită, că voi trăi veşnic cu Hristos. Mă cheamă să mă întorc spre viitor, să iau siguranţa mea din viitor şi nu din trecut. Această întoarcere spre viitor este saltul credinţei. Toate le văd, judec, le dau sens cu privire la viitor. Văd un om şi nu mă interesează ce a fost, ci ce ca fi. Credem deci în ceva ce acum nu există, nici nu a existat, ci va exista. Credinţa este adeverirea celor nădăjduite (Evrei) învierea este o realitate nevăzută. Învierea lui Hristos şi a noastră este singura formă de credinţă deplină. Nu există credinţă, dacă nu credem în Învierea lui Hristos. Credinţă înseamnă deci că ne orientăm spre viitor. Tot cultul nostru e orientat spre viitor. Această orientare este întoarcerea credinţei.
Primi creştini trăiau intens faptul că nu avem aici cetate stătătoare ci aşteptăm pe cea care va să fie. Adevărata lor existenţă le-o dădea ceea ce aşteptau. Ei erau în afara legii. Erau deci în afara posibilităţii de a avea ipostas. Deci prin botez mureau pentru viaţa aceasta, politic, nu erau recunoscuţi, faţă de familie erau adesea distanţaţi. Deci toată existenţa lor o luau din ceea ce avea să fie. Aceasta înseamnă credinţă. Să crezi că exişti, că există ceilalţi, lumea, doar pentru că o să existe în viitor. Ceea ce cu adevărat există e doar ceea ce va exista. Viitorul e determinant. Aceasta e adevărul credinţei. Că o să existe un viitor pentru noi, viitor pe care ni-l asigură învierea lui Hristos, Care a biruit moartea, deoarece viitorul îl subminează doar moartea. Un om mort, e un om ce nu are viitor. Astfel cu credinţa ne orientăm spre viitor.
„O Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“.[2]
Episcop-vicar Sofian Braşoveanul
_________________________________
